PARACLISERUL – discurs spectacular despre semnificația și importanța credinței, de orice fel, în lumea în care (încă) mai trăim. Totodată, un recurs asumat, după puterile noastre, la smerenie, umilință și stringența acestor calități în lume. Lume care, probabil, mai poate fi salvată și prin – sau mai ales prin – acceptarea condiției actuale a Omului, aceea de animal înfrânt. Înfrânt de propriul orgoliu… Poate că, recunoscându-ne în sfârșit umila condiție, fir de praf în cosmos, vom dăinui, vom putea să ne salvăm și, mai ales, să salvăm de la prăbușire, fie chiar și în ceasul al 12-lea, catedrala noastră cea mai mare, importantă, generoasă și încă vie, Pământul…
O încercare a doi căutători, pe unul dintre textele cele mai complexe, metaforice, și drept pe cale de consecință, mai puțin montate, din dramaturgia autohtonă. Și o importantă aducere-aminte – teatrul este și poezie. Și paradox (mirare). Există indubitabil o realitate imediată și, la fel de indubitabil, una profundă. De-a doua uităm, de prea multe ori… deși e cea esențială. Și o altă aducere aminte: Omul, în pofida vremurilor, nu e singur (sau singurul).
(Se dedică în întregime autorului Marin Sorescu, despre care vă aducem aminte, cu smerenie, dincolo de biografia oficială, că a fost una dintre șansele cele mai mari ale României la Premiul Nobel pentru literatură. Șansă care nu s-a materializat poate și din cauza puzderiei de scrisori trimise din țară (din România) de către diverși conaționali, în principiu artiști-literați, către comisia Nobel, pentru a-l denigra, ataca pe cel propus, adicătelea, pe Sorescu Marin.
De reflectat la unele aspecte ale caracterului nostru național, care, fatidic, par a dăinui și a nu se schimba niciodată.)
MARCEL ȚOP