URMUZ VA FI NUMELE SĂU

Un spectacol excelent la Teatrul Dramaturgilor Români.

Regia lui Gavriil Pinte e bine închegată, inventivă, are o profunzime a viziunii și un simț al formei, al desfășurării în timp, al ritmului, de care ar putea să fie mândru și un muzician. Concepția muzicală și realizarea la pian îi aparțin lui Iosif Ion Prunner și contribuie enorm la reușita spectacolului. Muzicianul de pe scenă e și alter-ego-ul lui Urmuz, și instanța superioară. Scenografia Roxanei Ionescu spune mult cu mijloace simple și surprinzătoare. Actorii fac o adevarată performanță, cu texte de și despre Urmuz – cele din urma găsite în arhive de Cristina Enășescu, personalitate polivalentă, cu bogata cultură a istoricului de artă.Destinul tragic al lui Urmuz capătă o expresie artistică impresionantă. Niciodata textele sale, Paginile bizare, nu și-au găsit o expresie mai adecvată, mai vie.

Felicitări entuziaste întregii echipe!

LENA VIERU CONTA

(…)
Reiau de pe foarte expresivul afiş (Urmuz, amintind de portretul lui Marcel Iancu, într-o pâlnie, sau sub formă de pâlnie): „Urmuz va fi numele său, o biografie poetică după viaţa şi opera lui Urmuz alcătuită de Gavriil Pinte” – care este şi regizorul. Distribuţia (prilej de a numi şi personajele, chiar dacă majoritatea actorilor joacă roluri multiple): Urmuz 1 – Voicu Aaniţei, Urmuz 2 – Andrei Dumitrescu, Eliza (sora, nu mama) – Felicia Gozman Pinte, Urmuza – Crina Zvobodă, Ciprian – Claudiu Maier, Mărculescu – Mircea Constantinescu, Procurorul – Emanuel Cifor, cu participarea extraordinară, la pian, a lui Iosif Ion Prunner. Scenografia: Roxana Ionescu.

Am spus-o imediat după spectacol, susţin şi întăresc: o splendidă introducere în urmuzologie, în biografia şi opera lui Urmuz. Documentare atentă, inventivitate-ingeniozitate în toate componentele (semnalez doar bogatele posibilităţi oferite de prezenţa în scenă a doi Urmuji – oare acesta este pluralul?…), vizibilă plăcere de a juca-interpreta (toţi actorii merită o plecăciune, versatila muză/urmuză merită şi o bezea…), componenta muzicală însoţind sugestiv „mişcările scenice” (şi conţinând inclusiv fragmentul din Sonata nr. 2 de Urmuz, salvată de Saşa Pană dintre partiturile pierdute), intercalarea naturală a informaţiilor despre viaţa „personajului Urmuz” („responsabili” mai ales Eliza şi procurorul), cu truda lui Urmuz asupra textelor sugerată de repetatele jocuri cu cuvinte de pe scenă, şi, peste toate, reluarea de pasaje ample din „Pâlnia şi Stamate”, „Algazy & Grummer”, „Emil Gayk” şi „Fuchsiada”. O atentă şi elegantă dozare a nuanţelor, între ludic, erotic, tragic şi filosofic-metafizic, toate atât de specifice lui Mitică-Demetru-Urmuz, omul şi scriitorul (şi posibilul/pierdutul compozitor).

GHEORGHE PĂUN