12 noiembrie 2019 Repertoriu

Dramaturgi români despre teatru și dramaturgie

CARMEN DOMINTE:

Definițiile sunt întotdeauna incomplete, oricât aș încerca să încadrez în patternul obișnuit al meseriilor, activitatea de dramaturg.Este însă o  experiență care pornește de la viață și se transformă în text pentru a deveni ulterior o altă formă de viață; și, ca în orice experiență, mereu va fi ceva care aparent lipsește și determină o nesfârșită căutare.
Toate introspecțiile menite să umple acea lipsă sunt de fapt căutările ce dau în final consistență oricărui text literar, iar în cazul textului dramatic, ele devin esențe.În general un dramaturg restrânge în esențe pure fragmente de viață și le dă un sens, fie expus în cuvintele ce compun replicile personajelor sau ascuns în tăcerile lor.
De fiecare dată, dramaturgul se definește pe sine în personajele sale. Astfel, a fi dramaturg și a lucra cu esențe este totuși o alegere, aș spune, identitară.Când scrii în general literatură ai vrea să scrii despre tine dar te trezești scriind despe alții iar când recitești descoperi că fiecare personaj nu este decât o reflecție a ta; dar este cât se poate de firesc să povestești despre alții ca și cum ai spune despre tine. În fiecare secundă începe o altă poveste ce se poate intersecta cu toate variante posibile de scriere, tot așa cum printr-un punct poate trece o infinitate de linii.
Viața fiecărui dramaturg a fost mai întâi un punct care a devenit apoi o linie ce a deschis drumurile spre toate poveștile de viață devenite prin textele sale povești de scenă.Întreaga imaginație a autorului dramatic a transformat povestea în realitate, căci un autor dramatic trebuie să fie și povestitor și regizor și actor și scenograf pentru ca povestea să capete viață. În final nu mai știi dacă cele două povești, cea reală și cea povestită și trăită pe scenă, se mai disting între ele, și poate nici nu contează acest fapt, pentru că toate poveștile sunt oricum realități imaginate de fiecare din noi, în orice punct trăit.

MARILENA DUMITRESCU:

De ce scriu teatru?
Scriu teatru pentru că sunt norocoasă.
Da, sunt norocoasă pentru că am cea mai frumoasă ocupație din lume. Sunt dramaturg și mă simt dramaturg.
Dacă cineva mi-ar da să aleg ce-aș dori mai mult și mai mult să fac pe lumea asta, aș spune fără ezitare: să scriu teatru.
Nu vrei să fii astronaut? Nu vrei să fii vedetă? Nu vrei să fii bancher? Nu vrei să fii regina Angliei? Nu, eu vreau să scriu teatru.
Și ca norocul să fie și mai întreg, scriu comedie. Ce poate fi mai grozav decât să faci oamenii să zâmbească, să uite de griji, să lase necazurile deoparte, măcar pentru un timp?
Și mai au dramaturgii un noroc, față de alți scriitori: pot vedea reacțiile publicului, pot auzi râsetele, pot auzi aplauzele, pot simți căldura sălii.
Da, scriu teatru pentru că pot. Pentru că îmi iese. Pentru că e minunat să poți crea lumi și personaje. Sorry, regina Angliei, nu vreau să facem schimb!

HORIA GÂRBEA:

 

În fiecare zi festivă care are legătură cu teatrul, deci și de Ziua Dramaturgiei Românești, cred că trebuie celebrat spectatorul, cel mai important personaj din teatru.
În mod special, de Ziua Dramaturgiei Românești se cuvine omagiat și cititorul, cel care urmărește teatrul și în cuvînt și montează în mintea lui piesa, așa cum niciun alt regizor nu i-o poate reprezenta mai bine. Lupta dramaturgului este una cu materia amorfă a cuvintelor din replici și din didascalii căreia trebuie să îi insufle viață. Așa cum a făcut-o magistral Ion Luca Caragiale pe 13 noiembrie 1884. Să ne străduim și noi pentru spectatorii noștri.
La mulți ani, spectatorule!

 

OLGA DELIA MATEESCU:

Esența dramaturgiei, ca sistem de fenomene, are în centru, lucru știut!, identitatea, ființa vie. Spectacolul deschide un portal al unei cutii de rezonanță a omului cu timpul – iar cuvintele, finite ca număr la urma urmei, produc infinite relații prin alăturarea lor.
Pe vremuri, comediile, de exemplu, aplanau conflicte sau, dimpotrivă, le declanșau. Componenta contemporană de divertisment tinde să îngroașe demonstrativ semnalele de modificări ale mentalității individuale sau colective oferind  tipologii puternic desenate aflate, însă, în conflicte minore. Se spune că buturuga mică răstoarnă carul mare, deci carul mic nu are șanse în fața buturugii mari! Este un efect comic, contemporan, produs de disiparea și izolarea individualităților din viața de zi cu zi.
Azi, dramaturgia românească are variabile datorate contextului emoțional-istoric din care se naște, uneori se depărtează de emoție devenind tehnicistă, alteori se adresează laturii afective, are perioade depresive sau exuberante, decodifică personalități. Dar, în afara unor opere dramatice unanim recunoscute, validate prin versiuni scenice, astăzi se luptă cu lipsa de asumare, deși, paradoxal, se fac mari eforturi pentru promovarea ei.

LUCIA VERONA:

La mulți ani dramaturgiei românești, de ziua ei!
O zi în care ne gândim, cu reverență, la marii dramaturgi din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al teatrului românesc. Mi se pare foarte bine aleasă ziua de 13 noiembrie, ziua în care, în 1884, a avut loc premiera „Scrisorii pierdute” a lui I.L. Caragiale, – această piesă mereu actuală, o piesă care a marcat momentul de maturizare a dramaturgiei românești.
Cele mai bune gânduri tuturor dramaturgilor români de azi, cărora le doresc, așa cum îmi doresc, piese cât mai bune și cât mai mult reprezentate.
Mulțumiri tuturor celor care au contribuit la instituirea acestei zile de sărbătoare. Mulțumiri speciale colegului nostru Mircea M. Ionescu, cel care a avut ideea Zilei Dramaturgiei Românești, a propus-o și a susținut-o la Ministerul Culturii.

ELISE WILK:

Am aflat recent că pe 13 noiembrie se sărbătorește ziua dramaturgiei românești.
Prin  „dramaturgie românească” eu înțeleg dramaturgia contemporană, cea vie, cea care e scrisă pentru scenă. Există câteva voci foarte puternice la noi, dar sunt ele cu adevărat luate în serios? Cine sunt dramaturgii români contemporani? Mă întreb dacă în instituțiile publice culturale  îi cunoaște cineva.
Din fericire, în ultimii ani, noua dramaturgie a început să fie tot mai vizibilă- și asta în primul rând datorită mediului independent. Dar și teatrele de stat au început să fie mai deschise către dramaturg- să îi comisioneze texte, să îi ofere mai multă încredere și să îl considere parte din echipa de spectacol. Cu toate acestea, dramaturgul încă nu este luat în serios pe deplin.
Poate că această zi e o ocazie bună să semnalăm faptul că teatrele, dar în primul rând instituțiile de stat- pentru că de acolo pornește totul- ar trebui să sprijine cu adevărat noua dramaturgie, să ofere mai multe posibilități ca dramaturgii să se dezvolte.
În comparație cu ceea ce se întâmplă în străinătate, în România există foarte puține programe de încurajare a noii dramaturgii, există foarte puține premii și rezidențe.
E nevoie de mai mult.
Cum poate fi încurajat un dramaturg să scrie în continuare și să se perfecționeze? Cum poți crea un context în care să apară voci noi? La aceste lucruri ar trebui să reflectăm azi. Nu putem avea o dramaturgie cu adevărat vizibilă în Europa și în lume dacă nu creăm un mediu favorabil pentru dezvoltarea ei.

 

Share: